Imperativul unor revizuiri

Ne aflăm într-un moment critic, un moment care devoalează de fapt o stare de spirit şi în acelaşi timp ne pune în faţă nişte exigenţe şi imperativul revizuirii unei anumite mentalităţi, unei anumite practici, unor anumite atitudini sau anumite strategii de desfăşurare a activităţii noastre atât pastorale, cât şi misionare, în societate.

 

Avem, ca şi creştini, probleme grave de comportament şi atitudine

Să nu trecem de această tragedie cu bagatelizare şi nici cu teoria conspiraţiei, care e o teorie autoflatantă – să spunem că se ţese în jurul nostru un fel de cabală, un fel de conspiraţie generală a unor foruri mai mult sau mai puţin oculte. Cu siguranţă există şi aşa ceva, nu e cazul să spunem că nu există. Dar trebuie să ne atragem atenţia asupra noastră înşine. Să ne aducem aminte ce spuneau şi Sfinţii Părinţi, şi filozofii creştini: nimeni nu poate să facă mai mult rău Bisericii şi creştinismului decât pot face creştinii înşişi. Deci creştinilor – adică felului în care aceştia nu ştiu să se raporteze atât la verticală, la Dumnezeu, cât şi la semenii lor – li se datorează în mare măsură contestaţiile care au fost în istoria creştinismului. (…)

Noi avem, ca şi creştini, probleme grave de comportament şi de atitudine. În acest caz, problemele puteau fi evitate foarte uşor. Dacă ne-am fi exprimat de la început compasiunea şi identificarea cu suferinţele celor de acolo, multe lucruri puteau fi evitate. Ceea ce n-am fi putut evita e altceva: relaţia dintre noi şi tineri. Tinerii aceştia sunt botezaţi, deci sunt ai noştri, sunt ai Bisericii. Atunci când copiii îşi contestă părinţii, asta arată că în familie e o criză. O criză de comunicare, de înţelegere reciprocă, o criză de prietenie. Ca să poţi comunica cu cineva, în primul rând trebuie să existe prietenie. Dacă nu eşti prieten, nu există comunicare. Ei se află la vârsta critică – un fel de adolescenţă – în care orice om îşi manifestă personalitatea spunând NU la orice părinţii lor au spus DA. Ei au nevoie să fie ajutaţi să treacă de aceste momente de definire prin negaţie şi să ajungă la definirea prin afirmaţie, în care să îşi afirme ei înşişi valorile. (…) E un proces necesar, care poate fi depăşit dacă există prietenie.

Aroganţa naşte respingere

Există o expresie pe care o avem în cult şi în toate rugăciunile tradiţiei noastre ortodoxe; Dumnezeu, în Iisus Hristos, este numit Philantropos Theos. Noi spunem „Iubitor de oameni”, dar nu e chiar corect, căci philos înseamnă prieten. Deci Dumnezeu e prietenul oamenilor! Dumnezeu, în Iisus Hristos, se face prietenul nostru, al tuturor oamenilor. Dar El vrea ca şi noi să fim prietenii Lui. În prietenie tot timpul cel care oferă prietenia trebuie s-o ofere cu orice riscuri. Chiar dacă prietenia va fi răstălmăcită, trebuie să aşteptăm – cerşind sau rugându-ne – răspunsul la această prietenie. Aceasta este soluţia practică: să ne facem prieteni cu această generaţie. Să arătăm către ei faţa bună, faţa lui Hristos, faţa de iubire şi seninătate, pe care ei o aşteaptă. Din păcate noi nu facem asta. S-a înmulţit numărul creştinilor nervoşi, al preoţilor încruntaţi, al episcopilor care se ridică foarte sus şi plutesc pe deasupra mulţimilor. Dacă o să continuăm această atitudine, nu avem faţa lui Hristos. Trebuie să renunţăm la aroganţă, căci aroganţa naşte aroganţă, izolare şi respingere. Deci în primul rând trebuie să ne împrietenim. Iar plecând de la prietenie, putem să le explicăm şi taina Bisericii, care este comuniunea. (…)

Să ne ţinem aproape de oamenii în durere

Soluţiile le avem în sinaxare. Mântuitorul parcă ne-a dat o mică palmă cu Duminica de ieri, a Samarineanului milostiv. Nu? Stă omul pe jumătate mort şi trece popa, trece diaconul, şi trec pe partea cealaltă. Exact acelaşi lucru s-a întâmplat şi acum! Încă mor oamenii de la Colectiv. Încă mor! Iar compasiunea şi durerea… – n-am fost noi primii care să le exprimăm! (…) Deci soluţia e aici! E nevoie de simpatie, e nevoie de comuniune. Chiar dacă toţi erau musulmani, chiar dacă toţi erau satanişti, chiar dacă toţi erau mormoni, prin faptul că sunt români – şi s-a declarat doliu naţional! – noi trebuia să fim acolo. Chiar dacă ne înjurau, chiar dacă ne huiduiau şi ne scuipau, trebuia să fim acolo. Pentru că erau români. (…)

Mântuitorul ne dă această lecţie în pilda smarineanului: să ne ţinem aproape de oamenii în durere! Să nu trecem pe lângă ei, căci poate trecem pe lângă Hristos.

Arhid. Ioan Ică jr., 

în cuvântul de la Conferinţa preoţească a Protopopiatului Sibiu, 19 noiembrie 2015

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 88, noiembrie-decembrie 2015

***

Mesaj de compasiune şi apel la rugăciune

Am primit cu adâncă întristare vestea despre tragedia provocată de un incendiu la un club din Bucureşti în noaptea de 30 spre 31 octombrie 2015, în urma căruia şi-au pierdut viaţa până în prezent 30 de persoane, iar alte aproape 100 de persoane sunt în stare gravă în spitalele din capitală.

În aceste momente de mare încercare şi durere sufletească care au îndoliat întreaga ţară, suntem alături de familiile aflate în suferinţă, le transmitem compasiunea noastră, cuvânt de alinare sufletească.

Ne rugăm Preamilostivului Dumnezeu să odihnească în pace sufletele celor decedaţi, iar familiilor îndoliate să le dăruiască har de mângâiere şi întărire.

De asemenea, cu părintească dragoste îi îndemnăm pe toţi preoţii Arhiepiscopiei noastre, alături de toţi credincioşii, să pomenească neîncetat la sfintele altare sufletele celor adormiţi şi să mijlocească în rugăciunile Sfintei Liturghii pentru vindecarea celor aflaţi în suferinţă pe patul de spital.

† LAURENŢIU, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului

Vezi întregul dosar:

Colectiv, o tragedie şi o criză

Momentul Colectiv este o răscruce. Atât în existenţa fiecăruia dintre noi, cât şi a societăţii româneşti. Este o tragedie – până în prezent 60 de morţi şi peste 200 de răniţi – în care este nevoie de compasiune, unitate şi rugăciune. Dar este şi o criză majoră, care ne pune în faţa unor provocări personale. Despre toate acestea, în dosarul: „Colectiv, o tragedie şi o criză”.

• Paul S. Grigoriu: Să ne strângem unii lângă alţii 
• ÎPS Teofan: Câţi ne-am aşezat în genunchi pentru victimele de la Bucureşti?
• Nicolae Pintilie: Aprindeţi candelele şi pentru victimele din Colectiv!
• Pr. Constantin Sturzu: Staţi puţin, bisericile chiar sunt spitale!
• Arhidiac. Ioan Ică jr.: Imperativul unor revizuiri
• ÎPS Laurenţiu Streza: Mesaj de compasiune şi apel la rugăciune