joi, 10 octombrie 2013

Despre rostul necazurilor în viaţă


          De obicei calea cea strâmtă nu ne place... Noi vrem lărgime şi spaţiu. Nu aude Domnul, oare, aceste strigăte? Le aude, însă nu voieşte să schimbe orânduirea vieţii noastre, deoarece lucrul acesta nu ar fi spre binele nostru. Aşa a fost orânduită starea noastră, încât numai strâmtorarea ne ţine în adevărata alcătuire. Îndată ce păşim în lărgime ne împrăştiem şi pierim. De aceea domneşte pe pământ strâmtorarea, ca fiind mediul cel mai bun pentru noi. Raţiunea apostolică vede în general în strâmtorare şi în situaţii deosebit de grele dragostea părintească a lui Dumnezeu faţă de noi şi pe cei ce se află în strâmtorare îi socoteşte fii apropiaţi ai lui Dumnezeu...
          Punctul de plecare al întunecării este faptul că ţelul nostru final se află pe pământ. Însă el nu este pe pământ. Pe pământ este începutul vieţii – perioada ei de pregătire, iar viaţa cea adevărată începe după moarte... Şi mijlocul deosebit al pregătirii este răbdarea cu blândeţe a strâmtorărilor, a lipsurilor şi a necazurilor. Cine aruncă o privire sau se uită la viaţa pământească cu asemenea ochi nu va începe să-şi zdrobească inima dacă nu va vedea în viaţa sa lărgime şi spaţiu, ci va râvni la un singur lucru: cum să facă pentru ca strâmtorarea să-i aducă cel mai bun rod, a cărui gustare să dureze până la viaţa viitoare.

Sfântul Teofan Zăvorâtul,Sfaturi înţelepte”
 
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 75, septembrie-octombrie 2013

Niciun comentariu: