luni, 23 iulie 2012

Editorial: Toate vechi...!

Am trăit şi anul acesta împreună bucuria Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, dar tot nu am schimbat nimic în modul nostru zilnic de trăi. Facem fiecare tot mai multe şcoli şi dăm examene de licenţă, de doctorat şi chiar de post-doctorat în toate domeniile (cât vor valora ele post-mortem?), dar tot mai puţini dau un examen minim de bun-simţ.
Cu cât urcăm mai sus pe scara socială ne debarasăm parcă tot mai mult de elementarul bun-simţ, de decenţă, de corectitudine, de cinste, de sinceritate. Dacă e să aducem în discuţie marile virtuţi creştine (credinţa, nădejdea, dragostea, bunătatea, iertarea, blândeţea etc.), o să rămânem cu discuţia. Preocupările noastre sunt în cea mai mare parte aceleaşi în oricare zi a anului. Vrem să ne realizăm social şi să ne aşezăm copiii în „scaune” cât mai confortabile, indiferent dacă le merită sau nu. Am vorbit noi oare prea mult despre post şi rugăciune şi am uitat să mai vorbim despre decenţă, corectitudine, bun simţ, responsabilitate? Călcăm fără ezitare peste legi, reguli, canoane, rânduieli atunci când ne urmărim propriile interese egoiste. Nu e nici o mirare atunci când auzi pe cineva că-ţi spune că e normal ca un tată să-şi aşeze fiul într-o funcţie pe care nu o merită nici pe departe sau într-un post peste nivelul lui. Adică, problema nu este că din profesor se naşte profesor, din doctor se naşte doctor, din preot se naşte preot, din artist se naşte artist etc., ci că sunt părinţi ce nasc copilul cu funcţie şi cu postul asigurat.
Problema este cu atât mai gravă cu cât la noi asta pare a fi o practică generalizată şi am ajuns să nu mai încăpem nicăieri în societate de rudeniile şi cumetriile celor care sunt într-o funcţie de conducere (mă refer şi la „cumetriile” politice care sunt bine consolidate de ceva vreme). Acesta – zic eu – pare a fi unul din motivele cele mai serioase pentru care „trăim bine”, dar şi unul din motivele pentru care o să lăsăm urmaşilor noştri nu numai o ţară distrusă, dar şi nişte metehne pe care noi nu numai că nu le-am stârpit, dar iată că le-am şi perfecţionat şi le-am introdus chiar în sistemul nostru educaţional.
Aceasta vrem să fie, oare, cea mai consolidată moştenire pentru urmaşii noştri? Dacă mai înainte se tolera o asemenea practică, acum tinde să devină o regulă (dacă nu a şi devenit deja!). Ceea ce nu cred că înţelegem toţi pe deplin este faptul că un om aşezat într-un loc nepotrivit poate face mult rău şi nu o să fie niciodată eficient, pe de o parte, iar pe de altă parte o să ajungem în final să credem că este normal ca unii să fie „mai egali” decât alţii. Am ajuns să trăim în ţara în care nu e voie să calci pe iarbă (sau pe linia continuă), dar e voie să calci pe principii şi să nu te tragă nimeni de bretea. Închei cu un îndemn al lui Mihai Eminescu, care spunea următorul lucru: „De oameni de caracter are nevoie statul, nu de deştepţi cu o morală îndoielnică, fiindcă ei (aceştia din urmă) propagă relaţii de vicleşug şi brutalitate.
Pr. Marius Demeter

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 66 - iulie 2012

Niciun comentariu: