miercuri, 21 decembrie 2011

Preotul Romul Poparad – un clasic al pastoraţiei făgărăşene


În acest an, părintele Romul Poparad, paroh la biserica Sfânta Treime de pe strada Ion Codru Drăguşanu, a ieşit la pensie. În sufletul şi conştiinţa mea părintele Romul locuieşte de aproape douăzeci de ani. Prin urmare, în continuare va fi vorba de ceea ce îndeobşte este numit şi acceptat ca autobiografie, ca mărturisire a sinelui meu despre altcineva, care nu va mai pleca din mine niciodată, pentru că este el însuşi o parte din mine. E vorba despre stropi de suflet ce răsar din adâncuri şi oglindesc chipul hieratic al duhovnicului.

Taină şi duhovnicie
Scriu aceste lucruri în primul rând pentru mine, ca un exerciţiu al asumării o dată în plus a recunoştinţei duhovniceşti faţă de cel care a lăsat să curgă de atâtea ori “pe marginea veşmintelor lui” harul iertării. De-atâtea ori am simţit patrafirul părintelui ca pe un acoperământ al sufletului meu aflat în bătaia rece a crivăţului ispitelor… Iar când mâna lui pogora Sfânta Cruce pe creştetul meu, se topeau în mine legăturile păcatelor, căci mâna lui e prelungirea mâinii lui Dumnezeu. “Dreapta Ta, Doamne, s-a preaslăvit întru tărie, mâna Ta cea dreaptă a sfărâmat pe vrăşmaşi şi cu puterea slavei Tale ai zdrobit pe cei potrivnici”. Nu vreau aşadar să mă înţeleagă nimeni, ci pur şi simplu să accepte că în spatele acestor cuvinte se ascunde taina unei relaţii personale iubitoare şi eliberatoare, aşa cum fiecare are o astfel de relaţie cu duhovnicul său.
Nimeni nu poate înlocui mâna care mă moşeşte iară şi iară, cu timp şi fără timp, renăscându-mă într-un nou început bun. Această mână care spală şi cârpeşte de câte ori e nevoie haina pe care am primit-o la Sfântul Botez. An de an mi-am furat mântuirea aşa cum un copil fură mângâieri de la mama sa, aşa cum femeia cu scurgerea de sânge de optsprezece ani şi-a furat mântuirea de la Domnul Hristos, aşa cum tâlharul cel de-a dreapta Crucii a săvârşit cel mai important furt al vieţii lui, furtul Raiului. Şi toate acestea din partea unui om în coasta vieţii căruia a stat cu încăpăţânare ghimpele bolii ca o mărturie că Dumnezeu îşi alege pe cele slabe ale lumii ca să le ruşineze pe cele tari. Calităţile fizice şi căutătura părintelui nu sunt dintr-acelea care prin iradierea lor dominantă să umple spaţiul din jur, căci preocuparea lui este de-a lăsa loc lucrării lui Dumnezeu, preocupare rodind direct din asumarea în atmosfera conştiinţei înalte a responsabilităţii preoţeşti ca investit şi mandatat de sus prin puterea Marelui Arhiereu Care aduce jertfa şi El Însuşi Se jertfeşte. Nu l-am văzut niciodată să facă rabat de la împlinirea slujirii preoţeşti, în sensul punerii în evidenţă nu a lui, ca individ înzestrat cu anumite calităţii de care, slavă Domnului, nu duce lipsă, cât a lui Hristos Însuşi.

Cuvânt şi discernământ
Astfel, predica e exact ceea ce trebuia să fie, adică propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu şi nu prezentare verbală de sine. Sentimentalismul nu e niciodată exacerbat în defavoarea tradiţiei şi dogmei creştine şi pentru acest motiv îl socotesc preferenţial în zona teologiei sistematice. Moralismul direct şi jenant prin concreteţea şi particularismul lui este înlocuit astfel de neutralitatea binevoitoare a părintelui, care mai închide ochii câteodată la năzbâtiile şi obrăzniciile copilului, tocmai pentru a nu-l întărâta şi mai tare. Nu predică scurt, dar de fiecare dată o face bine. Căci criteriul lui nu este răbdarea decapitată de stres a omului preocupat de materie şi cele ale ei, ci îndoita plată pe care ştie că o va primi dacă se va osteni cu cuvântul şi cu învăţătura. A fi pe placul celui căldicel nu e pentru cel care înţelege fericirea în Hristos: “Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî pe voi şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră minţind pentru Mine”. Şi tocmai pentru acest duh al verticalităţii şi necompromisului nu e o persoană comodă pentru unii. Dar lumea şi chipul ei înfumurat trec şi veşnicia bate la porţile timpului… 

Disciplină şi îndrumare
Că are această tărie de caracter, nelăsându-se tras spre pământ, îl arată odată mai mult ca fiind conştient de ţinta misiunii şi pastoraţiei lui, care alături de actele sfinţitoare şi aruncarea seminţei Cuvântului este şi conducerea credincioşilor spre Împărăţia lui Dumnezeu care nu-i mâncare şi băutură sau orice altceva ce ţine de comoditatea delăsătoare a pământului. Reflex al disciplinei pe care a apreciat-o atât de mult, rânduiala slujbei trebuia păstrată după consemnele marilor liturgişti care de-a lungul timpului au precizat semnificaţia teologică şi spirituală a fiecărui act, gest sau imn liturgic. Pentru părintele Romul acest lucru este o formă de menţinere pe făgaşul descendenţei tradiţiei creştine autentice de slujire în care nimic nu este întâmplător.
Aprig mai mult cu sine decât cu alţii, părintele este o torţă care luminează, încălzeşte. Şi arde. Este tuturor toate. Mă bucur că deşi s-a pensionat încă mai slujeşte alături de preoţii mai tineri. E bine să fie astfel, pentru că nu poţi ţine făclia sub obroc. Rostul ei e să lumineze până la capăt. Şi după aceea în veşnicie. Căci din slujirea lui Hristos nu te poţi pensiona în vecii vecilor. 
Pr. Ciprian Bîlbă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 59 – decembrie 2011


Niciun comentariu: