Statisticile spun că 50% din cuplurile care se căsătoresc ajung în final la divorţ. Jurămintele din faţa Sfântului Altar sunt uitate atunci când unul din soţi constată că „iubeşte pe altcineva”.
„Divorţuri celebre”
Tot mai des avem pe sticla televizorului şi pe prima pagină a ziarelor „divorţuri celebre”. Eu unul nu-mi dau seama cum poate fi un divorţ celebru. Şi cum poate unul din soţi să constate că iubeşte pe altcineva. Poţi „constata” că nu-ţi vine bine o rochie, sau fardul de la ochi nu dă bine cu genele false, sau bijuteria pe care ţi-a dat-o soţul nu e la fel de mare ca cea primită de la „un prieten”, sau cravata pe care ţi-a dat-o soţia nu dă bine (cromatic vorbind) cu ochii tăi de un albastru ”senin”. Cum să „simţi” că nu-ţi mai iubeşti soţul? Eu cred că ”simţitul” acesta este posibil doar în cazul în care, întâmplător sau nu, atunci când ţi-ai declarat dragostea în faţa altarului ai fost ...”ne-simţit”. Acum sper să nu-mi sară prea mulţi în cap să mă certe filosofic şi să-mi ofere explicaţii psihologice pentru că, sincer, sunt „ne-simţit” la atâtea explicaţii.
O emoţie care se evaporă repede
Ceea ce am observat ca preot la slujbele de cununie oficiate a fost emoţia soţilor înaintea altarului. Emoţia aceasta, din păcate, ţine la prea multe familii numai cât sunt acolo, apoi se evaporă brusc. După ce am participat şi eu la destule nunţi, am observat că la final nu se discută aproape deloc despre Taina Cununiei (slujba în sine cu rugăciuni, cântări, încununări, dans liturgic, jurăminte, predică), ci despre valoarea darului, despre calitatea şi cantitatea mâncării şi băuturii, despre rochii, despre calitatea şi intensitatea muzicii, despre durata şi cromatica artificiilor etc. Ei bine, mirii şi nuntaşii discută despre ceea ce-i preocupă în principal. Principala cauză a divorţurilor azi este tocmai aceasta: neseriozitatea noastră. Suntem „creştinii” care nu mai sunt preocupaţi de cele creştineşti, ci de cele lumeşti, superficiali în cele sufleteşti, dar foarte scrupuloşi la cele trupeşti.
Biserica îţi oferă statutul de împărat
Toate miresele vor să fie ”prinţese” măcar pentru noaptea nunţii, iar mirii vor să fie „prinţi”. Dragilor, asta nu se poate! Nu aveţi cum să fiţi prinţese şi prinţi! La cununie primiţi cununile de împăraţi. Deci nu poţi să fi prinţesă pentru simplul motiv că eşti de-a dreptul Împărăteasă şi nu poţi să fi prinţ, pentru simplul motiv că eşti chiar Împărat. Asta sunt mirii în biserică, la Cununie: Împărat şi Împărăteasă. Şi câtă vreme rămân ancoraţi în Biserică, ei asta vor fi şi în continuare. Prinţi şi prinţese sunt copiii de Împăraţi, nu-i aşa? Dragilor, nu puteţi fi mai puţin decât vă este dat să fiţi la această Taină Sfântă. Iar Taina aceasta este pentru totdeauna.
Eşti „descoronat” însă atunci când te „încornorezi”. Dragostea curată şi sinceră e prima condiţie pentru căsătorie. Dragostea faţă de persoana cu care eşti în faţa altarului, şi nu altă persoană sau lucru. Prea mulţi se cunună doar dacă se îndrăgostesc de averea celuilalt sau de funcţia lui sau de „mătuşa” ei, sau de afacerea ei. O astfel de dragoste nu încununează, ci „încornorează”. Asta e realitatea! Fiecare alege ce o să poarte în viaţa de familie: cunună de Împărat sau coarne de drac!
Venim, deci, ca prinţi înaintea altarului, iar aici suntem încununaţi ca împăraţi. În biserică primim această cinste şi avem datoria de a o păstra în viaţa de zi cu zi. Dintr-o astfel de familie se nasc prinţi şi prinţese, care o să ajungă şi ei, cândva, să primească cununi de împăraţi.
Pr. Marius Demeter
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 55 – august 2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu