Pe parcursul unei zile se întâmplă adesea fie să fim pe punctul de a ne enerva, fie ne enervăm şi ne supărăm de-a dreptul. Adică ne mâniem. Din diferite motive, cu toţii am simţit senzaţia că undeva în noi are loc o mişcare, se declanşează ceva, irupe o forţă, o energie, o putere. Ce este această energie sau putere a sufletului? Este în regulă ce simţim? Ce urmări au aceste stări repetate asupra sănătăţii noastre? Pentru a răspunde la aceste întrebări ne folosim de înţelepciunea Sfinţilor Părinţi, sintetizată de Jean-Claude Larchet în „Terapeutica bolilor spirituale” Ce este puterea agresivă şi la ce foloseşte?
Printre puterile pe care le-a primit sufletul omenesc la creaţie se află şi puterea agresivă (irascibilă). Menirea acestei puteri este de a-l ajuta pe om să lupte împotriva ispitelor, să se ferească de păcat şi răutate, să se împotrivească la tot ceea ce-l poate îndepărta de Dumnezeu, abătându-l din calea desăvârşirii sale spirituale. Puterea irascibilă se dovedeşte foarte folositoare de exemplu în rugăciune când, pentru a avea o convorbire curată cu Dumnezeu, trebuie să respingem toate gândurile care încearcă să pătrundă în minte.
O altă funcţie firească acestei puteri sufleteşti este aceea de a sprijini efortul omului de a dobândi bunurile duhovniceşti, de a face binele. Chiar Domnul Hristos spune că: „Împărăţia cerurilor se ia prin stăruinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Mt. 11, 12). Astfel, prin această putere a sufletului, noi suntem ajutaţi să ne îndreptăm spre Dumnezeu tot ceea ce avem în alcătuirea noastră spirituală: voinţă, dorinţă, raţiune, sentiment.
Când puterea agresivă este folosită potrivit scopului său firesc, vorbim despre mânia virtuoasă, înţeleaptă şi sfântă, despre care se vorbeşte şi în Psalmi: „Mâniaţi-vă, dar nu greşiţi” (Ps. 4,4).
Când mânia este nefirească
Prin păcat, omul şi-a pervertit şi această putere. În loc să o folosească pentru a lupta împotriva răului şi pentru a dobândi bunurile sufleteşti, o foloseşte pentru a dobândi bunurile materiale spre care îl împing mintea sa pervertită şi pofta. La omul căzut, dobândirea plăcerii este un scop principal, în slujba căruia acesta îşi pune toate forţele sale, deci şi mânia.
Mai mult, dacă atunci când omul doreşte dobândirea bunurilor sufleteşti el se războieşte cu demonii, care se împotrivesc dorinţei lui, atunci când aleargă după bunuri materiale omul îşi întoarce iuţimea împotriva semenilor lui, văzând în ei fie piedici în împlinirea dorinţelor şi atingerea plăcerii, fie cauze ale suferinţei lui. Iar cea mai deviată formă a mâniei este folosirea ei împotriva lui Dumnezeu.
Ambele feluri în care este folosită mânia, fie împotriva lui Dumnezeu fie a semenului nostru, sunt indicatori ai îmbolnăvirii noastre sufleteşti. Nimic nu justifică mânia împotriva semenului. Şi nu vorbim numai despre manifestările grosolane ale mâniei, exteriorizate, ci şi de cele mai puţin vizibile: resentimentul – o mânie mocnită, ascunsă (ca amintire a unei jigniri, a unei nedreptăţi suferite, a unei umiliri), ranchiuna, ura, toate formele de ostilitate, duşmănie; pe scurt, orice formă de răutate. Tot de această formă pătimaşă a mâniei sunt legate indignarea, batjocura, ironia şi chiar glumele cu referire la oameni, dar şi sentimentele de rea voinţă, de la răutatea vădită şi voinţa de a face rău, până la a te bucura de necazul altuia şi a nu te bucura de fericirea lui. La toate acestea se adaugă formele extreme de violenţă, rivalităţile de tot felul, indiferent de motivul lor; bătăile, omuciderile, războaiele – care derivă tot din patima mâniei.
Sfinţii Părinţi remarcă că în orice formă de mânie, omul încearcă un soi de plăcere, o simţire „iubită ca o dulceaţă a amărăciunii” (Sf. Ioan Scărarul), iar această plăcere îl face să stăruie în ea, să o întreţină, să nu dorească vindecarea.
Cauzele mâniei
Există trei mari categorii de patimi (forme de iubire a lumii) care sunt pentru om pricini de mânie:
- lăcomia pântecelui,
- iubirea banilor şi bunurilor materiale în general,
- iubirea de sine (sub forma slavei deşarte şi a mândriei).
Dintre toate aceste surse ale mâniei, slava deşartă şi mândria sunt cele fundamentale. Atunci când omul este rănit în amorul propriu, când se simte jignit, umilit, desconsiderat – mai ales în raport cu părerea bună pe care o are despre sine şi pe care aşteaptă ca şi ceilalţi să o împărtăşească, el este cuprins de felurite forme ale mâniei. „Nu cuvintele unuia sau altuia provoacă în noi supărare, ci mândria noastră de a ne socoti mai buni decât cel care ne-a insultat, preţuirea exagerată pe care fiecare o avem despre noi” (Sf. Vasile cel Mare).
Efectele pentru trup şi suflet
Mânia pătimaşă poate avea consecinţe extrem de nocive asupra sufletului dar şi a trupului, ducând la tulburări de ordin fiziologic care zdruncină sănătatea. Omul mânios gândeşte greşit, pierde discernământul, capacitatea de a vedea lucrurile corect, astfel că nu de multe ori se spune că mânia este o formă de nebunie: „mânia este o nebunie de scurtă durată” (Sf. Vasile cel Mare). Mânia este un adevărat venin pentru suflet, prin care diavolul roade cu cruzime pe dinăuntru. Amintirea insultelor, ura şi dorinţa de răzbunare otrăvesc inima. Omul căzut pradă agresivităţii încetează să mai vadă realitatea aşa cum este, ajungând să o vadă deformat, prin prisma patimii sale.
Sub influenţa acestor atitudini omul nu-şi mai află pacea, fiind aruncat într-o stare permanentă de mâhnire şi nelinişte. El se îndepărtează de Dumnezeu care este blândeţe, bunătate, pace. Lipsit de Duhul Sfânt, care-i conferă ordine şi unitate, sufletul se află fără rânduială şi dezbinat, nu se mai poate ruga, rugăciunea fiind „vlăstarul blândeţii şi al lipsei de mânie” (Evagrie Ponticul). Se pierde astfel sănătatea sufletului şi îl face pe om neputincios a mai lupta contra păcatului în cele din urmă ajungând la moartea sufletească.
Despre cum putem lupta cu patima mâniei şi cum putem să ne împotrivim acestui „vierme al minţii” vom vorbi numărul viitor.
A consemnat Pr. Marius Corlean
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 37 - februarie 2010
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu