Tristeţea, între normalitate şi patologie

De multe ori suntem trişti. Adică avem acel sentiment de mâhnire, care ne paralizează voinţa, ne alungă bucuria, ne face să gândim în termeni negativi, să vedem lucrurile în negru. Nu ştiu câţi se întreabă ce este tristeţea şi dacă în spatele ei se ascunde vreo patimă sau un demon. Probabil că de aşa de multe ori oamenii sunt trişti, încât tristeţea este luată ca ceva firesc în viaţă. Când este tristeţea normalitate şi când patologie vom vedea rândurile următoare; ca şi până acum, ghid ne sunt scrierile Sfinţilor Părinţi, sintetizate de teologul Jean-Claude Larchet.

Consecinţă a căderii în păcat. Sfinţii Părinţi afirmă că, fără îndoială, în Rai omul nu cunoştea tristeţea şi că aceasta a apărut în urma păcatului strămoşilor noştri, fiind legată deci de starea de cădere în care se află omul. Cu toate că este consecinţa căderii, nu este prin natura sa o patimă rea şi nici nu este străină de firea omului. Există astfel două forme de tristeţe.
Prima face parte din afectele „fireşti şi neprihănite”, adică stări care au apărut în firea omenească în urma păcatului originar şi care, chiar dacă sunt mărturii ale căderii omului, nu sunt rele. În plus, acest afect poate fi un temei al unei virtuţi: „întristarea cea după Dumnezeu” (2 Cor. 7, 10), care-l face pe om să se mâhnească pentru starea decăzută în care se află, să-şi plângă păcatele, să sufere din pricina depărtării de Dumnezeu. Această stare o mai numim şi pocăinţă şi este absolut necesară omului căzut pentru a regăsi calea spre Dumnezeu şi a-L primi în suflet.
A două formă a tristeţii este o patimă, o boală a sufletului, ca şi consecinţă a relei întrebuinţări a primei forme, descrisă mai sus. În locul întristării pentru păcatele sale şi a mâhnirii pentru înstrăinarea de Dumnezeu, pentru pierderea bunurilor duhovniceşti, omul deplânge pierderea bunurilor materiale, sau se întristează pentru că n-a putut să-şi împlinească vreo dorinţă sau să guste vreo plăcere, sau pentru că a suferit ceva neplăcut de la oamenii. Astfel, omul dă tristeţii o folosinţă contrară firii ei. Pe de o parte, el nu se întristează pentru răul din sufletul şi viaţa sa, pentru starea de decădere, de păcat şi boală în care se află, iar pe de altă parte se întristează din pricina unor lucruri pentru care nu merită să te mâhneşti.

Cauze aparente şi cauze reale. Cel mai adesea aceasta este provocată de
1. lipsa împlinirii uneia sau mai multor dorinţe, sau mai precis plăceri. Atunci când nu este satisfăcută, pofta provoacă întristare, mai ales celui care dă valoare foarte mare împlinirii acelei plăceri. Absenţa unui bun material, pizma faţă de ale altcuiva, sunt şi ele cauze ale tristeţii. Starea de tristeţe poate fi provocată şi de o insatisfacţie generală, generată de neîmplinirea unor nevoi profunde ale persoanei, ca nevoia de a fi iubit şi apreciat.
2. O altă cauză a tristeţii este mânia – o dorinţă de răzbunare care, dacă nu este împlinită, naşte tristeţe. Uneori omul se întristează pentru că mânia sa a fost mai mare decât problema care a generat-o sau, dimpotrivă, pentru că n-a izbucnit pe măsura supărării, sau că nu a trezit, în cel asupra căruia s-a pornit, reacţia pe care o aştepta.
3. Uneori tristeţea poate apărea ca fiind nemotivată, neexistând o cauză clară. De aceea trebuie să ştim că şi demonii au un rol important în naşterea, dezvoltarea şi menţinerea oricărei forme de tristeţe, dar mai ales a tristeţii care se instalează parcă fără motiv.
Cu toate că tristeţea pare provocată de evenimente exterioare, nu acestea sunt adevărata ei pricină. Lucrul acesta este foarte important de reţinut. Izvorul ei se află în sufletul omului, mai precis în atitudinea lui faţă de cele cei îi vin din afară, ca şi faţă de sine însuşi. Omul este deci cel răspunzător de tristeţea de care se lasă cuprins, iar împrejurările şi relele care i se întâmplă nu-i pot servi drept scuză întemeiată. Ele găsesc doar terenul prielnic, iar pentru a prinde rădăcini se folosesc de participarea mai mult sau mai puţin conştientă a voinţei omului.

Consecinţe: lipsa bucuriei – deznădejde – sinucidere. Pe lângă faptul că aduce după sine alte rele, tristeţea întreţine şi alte patimi. Încă de la primele manifestări ea îl poate face pe om morocănos, rău, ranchiunos, pizmaş, lipsit de răbdare, iar relaţiile cu aproapele se înrăutăţesc.
Dar cel mai cumplit efect pe care îl are tristeţea este transformarea ei în deznădejde. O prea mare întristare este foarte primejdioasă, de aceea Sfântul Apostol Pavel îi îndeamnă pe corinteni să-l ierte pe cel ce a greşit, pentru ca acesta „să nu fie copleşit de prea multă întristare” (2 Cor. 2,7). Tristeţea este o stare la care diavolul doreşte foarte mult să ajungem, pentru că atunci omul îşi pierde cu totul nădejdea în Dumnezeu, tăind legătura cu El. În felul acesta vrăjmaşul omului are câmp liber de lucru, pentru că omul poate ajunge să se dedea patimilor, crezând că ele sunt leac pentru starea lui rea, fie şi numai pentru că îl fac să uite pentru moment starea în care se află.
Culmea deznădejdii este şi cel mai mare păcat: sinuciderea - atunci când omul crede că nimeni şi nimic nu-i mai poate fi de folos, negând astfel puterea şi dragostea lui Dumnezeu faţă de fiecare dintre noi.
Vedem că tristeţea poate deveni o boală a sufletului extrem de periculoasă, dacă nu este luată în seamă. Este foarte important deci să ştim ce să facem atunci când simţim că suntem cuprinşi de acest duşman al seninătăţii şi liniştii sufletului nostru. Mai mult decât în cazul oricărei alte patimi, pentru vindecare este necesar ca omul să fie conştient că tristeţea este o boală şi să îşi dorească să se vindece. Despre ce putem face pentru a preveni şi pentru a vindeca tristeţea care ne cuprinde sufletul vom vorbi în numărul viitor.

Va urma.
Pr. Marius Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 30 - iulie 2009