Boala sufletului
La modul concret al existenţei noastre, în viaţa zilnică ne întâlnim cu foarte multe situaţii: lucrăm, mâncăm, dormim, întâlnim oameni, auzim diverse lucruri, avem o inundaţie în casă, ni se îmbolnăveşte cineva din familie etc. În aceste momente noi reacţionăm într-un fel anume. Dacă suntem atenţi la manifestările noastre zilnice, putem observa că unele dintre ele nu sunt creştine şi ne arată că sufletul nostru este bolnav, aşa cum bolile trupului ne arată că organismul nostru nu funcţionează cum trebuie. A ne descoperi bolile sufleteşti şi a le trata este cel puţin la fel de important ca a ne îngriji de sănătatea trupului, de aceea vom vorbi pe parcursul mai multor episoade despre patimile care ne îmbolnăvesc sufletul, începând cu mândria.
Mândria - patimă de căpetenie
Aşa este considerată de Sfinţii Părinţi pornind şi de la faptul că a fost pricina căderii diavolului, care de altfel joacă un rol important în zămislirea şi întreţinerea acestei boli. Are două forme: una care se manifestă în raport cu semenii, cealaltă priveşte legătura omului cu Dumnezeu.
1) În raport cu semenii, forma mândriei se arată în convingerea omului că este superior faţă de ceilalţi sau cel puţin faţă de unii dintre ei, dar şi în încercarea de a dobândi această superioritate. Omul se înalţă pe sine fie fără nici un motiv anume, fie din pricini precum: calităţi fizice, intelectuale, spirituale, rang social, bogăţie etc.
Înălţându-se pe sine, cel mândru îl coboară pe aproapele său, îl priveşte de sus, îl dispreţuieşte. Mândria îl împinge să se compare cu aproapele, socotindu-se deosebit de acesta şi afirmându-şi superioritatea. Exemplul clar îl avem în pilda vameşului şi a fariseului (Lc. 18,11). Mânat de mândrie, omul simte nevoia să se măsoare cu ceilalţi, să stabilească diferenţe şi ierarhizări, arătându-şi că este superior, dacă nu în toate privinţele cel puţin în parte.
Iată o serie de atitudini care definesc mândria, sistematizate de teologul Jean-Claude Larchet pe baza scrierilor Sfinţilor Părinţi: „Cel mândru se laudă şi exagerează, ca să apară mai mult decât în realitate. El se arată îngâmfat, trufaş şi plin de sine, sigur pe el, încrezător în sine. La aceasta se adaugă adesea pretenţia că le ştie pe toate şi convingerea că are întotdeauna dreptate, de unde se iscă îndreptăţirea de sine ca şi spiritul de contradicţie, dar şi dorinţa de a-i învăţa pe alţii şi de a stăpâni. Mândria îl face pe om orb la propriile greşeli şi să refuze dinainte orice critică şi orice sfat, să urască mustrările şi orice dojană; el nu poate suferi să i se poruncească şi să se supună cuiva. Această patimă se manifestă şi ca agresivitate; uneori expresia agresivităţii este ironia (…), o ostilitate generală, dorinţa de a-l jigni pe celalalt, împlinită cu multă uşurinţă. Această agresivitate se manifestă întotdeauna ca răspuns la cele mai mici critici care i se aduc.”
2) În raport cu Dumnezeu, mândria îl face pe om să se înalţe faţă de Însuşi Creatorul şi să se ridice împotriva Lui. „Iată omul care nu şi-a pus pe Dumnezeu ajutorul lui, ci a nădăjduit în mulţimea bogăţiei şi s-a întărit întru deşertăciunea sa” (Ps. 51, 5-6). Astfel omul se consideră pe sine cauza tuturor virtuţilor şi faptelor sale bune şi nu mai recunoaşte ajutorul care îi vine de la Dumnezeu.
Pe lângă consecinţele ei grave în relaţiile noastre cu ceilalţi, mândria este şi o rădăcină pentru alte patimi: mânia, ura, formele de agresivitate, învârtoşarea inimii (nesimţirea), judecarea aproapelui, clevetirea şi defăimarea, făţărnicia, tristeţea, dispreţuirea semenilor, pizma etc. Mândria este nu numai un motiv de conflict cu ceilalţi, ea întreţine starea de conflict şi îi împiedică pe oameni să se împace. Chiar dacă omul ajunge să recunoască în sinea sa că a greşit, el n-o declară public şi nu-şi cere iertare de la cei pe care i-a jignit. La fel se manifestă omul mândru şi faţă de Dumnezeu: nu îşi vede păcatele, le uită, stăruie în ele. În schimb, el nu uită jignirile care i s-au adus şi păstrează o ranchiună dureroasă şi vătămătoare în suflet.
Toate acestea ne lipsesc de pace şi de linişte sufletească, de bucurie, şi fac din viaţa noastră un iad în care suntem preocupaţi mereu să părem mai mult decât suntem, să ne arătăm superioritatea, să alergăm după prestigiu şi „imagine“, iar nereuşitele ne provoacă o mare suferinţă.
Tămăduirea mândriei
Dacă suntem sinceri, fiecare dintre noi ne vom recunoaşte, măcar parţial, în manifestările mândriei, pentru că este vorba despre cea mai vicleană dintre patimi, care reuşeşte să îi atace şi pe cei cu o viaţă îmbunătăţită. Iar lupta cu ea este până la moarte; chiar dacă am câştigat o bătălie, războiul continuă, pentru că în orice clipă putem cădea din nou în capcanele ei.
Este deci o luptă de durată, în care cel mai important moment este trezirea şi conştientizarea faptului că ea îşi are un cuib şi în inima noastră. După momentul trezirii urmează o atenţie sporită la manifestările patimii în comportamentul nostru, pentru a le identifica, urmând apoi lupta împotriva lor. Sfinţii Părinţi spun că lupta împotriva unei patimi se face prin dezvoltarea virtuţii corespondente ei. Deci la fiecare manifestare a mândriei trebuie să învăţăm să răspundem printr-un act opus, de smerenie: dacă avem prea multă încredere în sine, să ne mutăm încrederea la Dumnezeu; dacă ni se pare că suntem mai presus decât ceilalţi, să ne aducem aminte că fără Dumnezeu şi darurile Lui am fi una cu pământul, pentru că El este Cel care ne-a dat tot ce avem: sănătate, avere, inteligenţă sau orice altceva care ne face să ne mândrim, iar dacă El ar îngădui, în cinci minute am putea să nu mai avem nici casă, nici sănătate nici nimic altceva; când ni se pare că le ştim pe toate, să ne aducem aminte că doar Dumnezeu are această calitate, doar el cunoaşte adevărul şi sufletul fiecărui om; dacă ni se pare că avem dreptul de a-i învăţa pe ceilalţi şi a le porunci, să ne gândim că Dumnezeu ne-a spus: „Dacă cineva vrea să fie întâiul, să fie cel din urmă dintre toţi şi slujitor al tuturor“ – să ascultăm deci mai degrabă decât să vorbim sau să poruncim, să ne supunem voia noastră prin ascultarea faţă de duhovnic.
Prin toate acestea, omul, în loc să se considere mai presus decât ceilalţi şi a-i dispreţui, trebuie să înveţe să vadă numai ceea ce este bun şi frumos în semenul său şi să-şi întoarcă privirea de la defectele şi greşelile lui. Să îşi recunoască limitele, slăbiciunile, neputinţa şi neştiinţa, însă totul însoţit de rugăciune, de spovedanie cât mai deasă, care să meargă până la nivelul gândurilor, şi de sfatul duhovnicului care trebuie să ne călăuzească permanent pe acest drum al vindecării.
Pr. Marius Corlean
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 26 - martie 2009
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu