duminică, 15 iulie 2007

Editorial: Surâs de copil

O copilă se întoarse din casa unei vecine căreia îi murise fetiţa de opt ani. "De ce te-ai dus?" o întrebă tatăl. "Pentru a o consola pe mama ei." "Şi ce ai putut să faci, aşa de mică cum eşti?" "M-am aşezat pe braţele ei şi am plâns împreună cu ea."
Chiar dacă am depăşit vârsta copilăriei, chiar dacă suntem părinţi sau bunici, mai suntem noi copii, fii ai lui Dumnezeu? Avem de cele mai multe ori senzaţia că experienţa vieţii găseşte răspunsuri diverselor probleme zilnice, mai grele sau mai uşoare. Uităm că frumuseţea gestului de copil şi iubirea sa necondiţionată pot oferi răspunsuri mature, în ciuda limbajului folosit: gânguritul, zâmbetul, plânsul, îmbrăţişarea de dor, iertarea imediată.
Unul dintre cele mai frumoase momente petrecute cu copiii este acela al rugăciunii. Într-o seară, îngenuncheat fiind, alături de copii mei, la un moment dat fiul cel mare mă întreabă: "Tată, de ce Dumnezeu nu vorbeşte cu mine, dacă are gură?" (El studiase foarte atent icoana Mântuitorului.) "Eu îi spun în fiecare seară rugăciuni, El de ce nu-mi spune ceva?" Dumnezeu m-a luminat şi îndată i-am răspuns: "Dumnezeu ne ascultă tot timpul. Îţi vorbeşte prin tata, prin mama, prin părintele de la biserică, atunci când te împărtăşeşti. Pe măsură ce creşti în inima ta va locui tot mai mult Dumnezeu, aşa încât când vei fi mare şi El Îşi va găsi locul cel mai important în inima ta, îl vei auzi. Atunci va fi vremea să-L asculţi tu pe El."
Veţi spune: bine, aceasta se întâmplă în familia unui preot. Lucrurile nu stau chiar aşa. Toţi suntem părinţi. Dar câţi dintre noi ne amintim să-l ascultăm pe Dumnezeu atunci când ne vorbeşte prin copiii noştri?
Pretindem copiilor noştri note bune, rezultate deosebite la examene, momente în care până şi cel mai ocupat părinte îşi face timp pentru a fi alături de copilul său. Dacă ar putea copilul împlini tot ceea ce nouă nu ne-a reuşit, am fi pe deplin satisfăcuţi. A devenit un lux în a oferi timp şi atenţie copiilor noştri. Copiii sunt ca nişte îngeri cu o singură aripă. Noi, părinţii, suntem cealaltă aripă, noi suntem responsabili de zborul şi de visele lor. Să ne permitem ,,luxul" de a zbura cât mai adesea alături de idealurile copiilor noştri, pentru ca acestea să devină realitate. Să împărţim cu ei bucuria ,,împărtăşirii" din aceeaşi pâine. Felul în care i le oferim vor face din pâine cozonac şi din paharul cu apă cea mai reconfortantă limonadă.
Cu siguranţă, Cineva ne surâde în fiecare zi. Intrând în biserică, porţile sufletului de copil se vor deschide, liniştit şi ne vom împărtăşi tot mai des de surâsul Lui.
Pr. Cătălin Teulea
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 6 - iulie 2007

Niciun comentariu: