Nu uitase Toamna să-şi plimbe mantia şi peste satul lui Matei, lăsând în urma ei aceeaşi imagine feerică. Într-o dimineaţă, băiatul fu trezit de zarva de afară. Maria şi Andrei alergau gălăgioşi prin curte provocându-se reciproc: ”Eu o să culeg cel mai frumos măr!”; „Ba nu. Al meu o să fie mai mare!”; „Ba al meu o să fie mai dulce!”; „Ba al meu... Ba al meu...“
Matei îşi aduse aminte că astăzi vor merge cu toţii în livadă la culesul merelor. Aproape cât ai clipi din ochi, se trezi în mijlocul curţii, cu coşuleţul în mână, pregătit pentru ziua cea mare. Bunica îi chemă pe cei trei puşti lângă ea şi le dădu ultimele sfaturi. „... Şi să fiţi cuminţi!”, se auzi în urma lor glasul bunicii, care se grăbea să ţină pasul cu cei trei năstruşnici.
Drumul până la livada bunicii lui Matei trecea prin alte câteva livezi. Copii se bucurau de priveliştea pe care Toamna le-o aşternuse înainte. Deodată Matei, ridicându-şi năsucul cârn în vânt, adulmecă o mireasmă ispititoare. „Miroase a mere, a mere proaspete şi pofticioase”. Şi fără să mai stea pe gânduri, se năpusti asupra primului pom care îi ieşise în faţă şi smulse cu poftă din crengile joase un măr oacheş. Maria şi Andrei au tăbărât şi ei pe frumosul pom care-şi plecase crengile la pământ încărcat de roade atrăgătoare. Bunica îi privi îngăduitoare aşteptând să vadă ce vor face în continuare. Matei muşcă cu poftă din măr şi, cu gura plină, abia respirând, exclamă: „E tare gustos!” Şi întinse apoi mâinile spre alte mere pentru a le aduna în coşuleţul său. „Matei! Se auzi glasul bunicii. Nu e voie. Nu sunt ale noastre. Aceasta nu e livada noastră”. „Dar bunico, e doar un măr, sau... două”. „Nu e voie, Matei, nu e voie să iei ceea ce nu e al tău”. „Dar bunic,o e doar un măr. Ştiu că nu e al meu dar e doar un măr... Şi apoi sunt atât de multe că nici nu se vede că am luat şi noi câteva”. „Te înţeleg, Matei, îi răspunse bunica, dar ştii că este păcat să iei ceea ce nu e al tău. Adică e păcat să furi”. „Dar nu m-a văzut nimeni bunico!” „Vezi, răspunse bunica, asta înseamnă să furi. Să iei ceea ce nu este al tău crezând că nu te-a văzut nimeni. Dar să ştii că întotdeauna este cineva care te vede.”
Cei trei copii priveau acum speriaţi în jurul lor aşteptând ca cineva să iasă de la pândă de după un copac şi să-i certe. Bunica îşi făcu răgaz să se aşeze un minut jos pe iarbă îi chemă lângă ea pe cei trei puşti speriaţi şi le spuse:
Era odată un om nărăvit la furat. Şi măcar de-ar fi fost sărac... Dar de unde! Era bun gospodar, cu nevastă credincioasă şi copii cuminţi, cu pământ şi acareturi, cu cai, cu vaci şi cu oi, dar aşa fusese el crescut rău de părinţii lui, că nu era sătul până ce nu mânca din ceva furat! Femeia lui de multe ori îl dojenea, sfătuindu-l şi rugându-se de dânsul să se lase de un asemenea nărav, dar el răspundea mereu: „ Femeie, nu-nţelegi ca eu nu pot altfel?! Până n-oi lua ceva de la unul sau de la altul, nu-mi tihneşte şi pace!”
Odată, prin luna lui iulie, întorcându-se din ţarină într-o noapte cu lună plină şi văzând lanurile îmbelşugate ale altora, îndată se gândi: "Ce-ar fi să-mi aduc eu acasă o căruţă din minunăţia asta de grâu!". Şi iată că se duse iute, pregăti căruţa şi caii, şi în toiul nopţii, când doarme şi pasărea, cum zic ţăranii, plecă la furat, luând cu el şi o copiliţă de-a lui de vreo 4-5 anişori, căreia îi plăcea nevoie mare să meargă cu tată-său în căruţă.
Ajunşi la lanuri, copila rămase în căruţă, iar omul nostru prinse a se furişa, privind în toate părţile (căci se vedea ca ziua): când la stânga, când la dreapta, când înainte, când înapoi... În mintea ei necoaptă, dar curată, copila se tot minuna de ce se uită tată-său în toate părţile, numai într-una nu... Omul, după ce s-a încredinţat că nu-l vede nimeni, înhăţă câţiva snopi şi veni cu ei la căruţă. „Tată, matale ai uitat ceva! zise deodată copila, aproape speriindu-l”. „Draga tatii, dar ce-am uitat?!” „Mata ai uitat ceva... În toate părţile te-ai uitat, dar ai uitat sa te uiţi şi în sus...”
Ea nu se gândise să-şi dojenească părintele, căci nici nu pricepea bine ce făcea acesta, dar aşa se socotise cu căpşorul ei, că dacă tot s-a uitat în toate celelalte părţi, ar fi fost bine să se uite şi în sus... Iar cuvintele nevinovate ale copilei aşa-l cutremurară pe om, trezind în el frica de Dumnezeu, că s-a şi dus de a pus snopii la loc, întorcându-se acasă mai căit şi mai ruşinat ca niciodată. Femeia, când l-a văzut cu căruţa goală, a crezut că l-or fi prins la furat, dar el i-a povestit totul de-a fir a păr, că dacă se uita mai întâi în sus, nu mai era nevoie să se mai uite în celelalte părţi, că de ochiul lui Dumnezeu nimeni nu se poate păzi!
Ochii lui Matei se ridicară instantaneu spre cer. Nu-i veni să creadă. Rămase mut cu mâna aţintită sus. Bunica împreună cu Maria şi Andrei ridicară şi ei privirea ţintind şi ei cerul şi uimirea se putea vedea pe chipul celor patru. CINEVA se juca cu câţiva norişori răzleţi de pe cer. Îi adunase laolaltă şi îi amestecă, precum pictorul îşi amestecă cu penelul culorile pentru ca apoi să le aştearnă pe pânză. Apoi sub privirile uimite ale lor se desfăşură pe pânza cerului imaginea aproape vie a unui ochi, un ochi care zâmbea, un ochi din care răzbătea o lumină plină de bunătate. Era parcă ochiul lui Dumnezeu. Pe faţa lui Matei se prelingeau câteva picături de lacrimi. Nu de teamă, ci de bucurie. Aceea bucurie pe care o simţise şi când descoperise îngeraşul. Ochiul clipi şi se împrăştie apoi, precum fumul este risipit de vânt, dar lumina revărsată de el rămase în sufletul lui Matei. „Matei, unde fugi?” Îl întrebară Maria şi Andrei. „Veniţi cu mine!” Le răspunse în grabă Matei.
În câteva clipe cei trei copii se întoarseră de la livada bunicii, fiecare cu câteva mere frumoase în mână pe care le aşezară sub mărul din livada vecinului.
Aici jos cineva era fericit, bucuros şi mulţumit, iar acolo sus CINEVA zâmbea…
Pr. Iosif Ciolan
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 10 - noiembrie 2007
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu