joi, 20 septembrie 2007

“Dacă-i copil să se joace…”


Vocea bunicii se auzea abia şoptit. Parcă venea dintr-o lume de dincolo, dintr-o lume de basm: “… dacă-i cal să tragă, dacă-i popă să cetească şi dacă-i copil să se joace…”.
Matei era cufundat în aşternuturile patului, albe, proaspete şi pufoase. I se părea că e deasupra unui norişor zglobiu care-l ducea departe într-o lume de vis. Auzea însă vocea caldă a bunicii care-l urmărea îndeaproape: “…dacă-i copil să se joace…”. Faţa i se însenină dintr-o dată. Văzu o ceată de îngeraşi care se apropiau jucăuşi de norişorul lui. Apoi se lăsă pradă mrejelor somnului. Doar ecoul încă îi stăpânea mintea: “…dacă-i copil să se joace…”.
Bunica închise coperţile “Amintirilor” lui Creangă. Îl sărută gingaş pe frunte pe Matei, stinse veioza şi apoi se îndreptă spre colţişorul ei de rugăciune care o aştepta cu candela pâlpâind. Matei zâmbea în lumina plăpândă a lunii… ”Dacă-i copil să se joace…”.
Soarele dimineţii, proaspăt şi vioi, mângâie obrazul durduliu al ţâncului de cinci anişori. Matei, buimac de somn, se uită în jurul lui căutând norişorul de puf şi îngeraşii. Se dezmetici. Visase. Dar ecoul încă îl stăpânea. E vremea să fugă la joacă. Doar e copil, nu?
Uşa camerei se deschise larg şi bunica apăru cu chipul ei senin şi blând.
- Cine mă ajută să pregătesc masa? întrebă bunica după ce îl îmbrăcă pe micuţ şi
spuseră împreună rugăciunea de dimineaţă.
Matei răspunse fără să stea pe gânduri:
- “Dacă-i copil să se joace… şi dacă-i bunică să pregătească masa şi să mă cheme şi pe mine când e gata!”
Şi fără să mai aştepte răspuns o zbughi afară la joacă. Andrei şi Maria îl aşteptau de mult în faţa porţii, pe uliţă. Ce frumoasă e joaca când eşti copil! Nici nu şti cum zboară timpul. Clipele se scurgeau unele după altele şi cei trei prieteni nedespărţiţi nici nu-şi dăduseră seama că se făcuse ora amiezii.
- Andrei, vino repede acasă, prânzul este gata! Se auzi chemarea mamei lui Andrei.
Acesta îşi salută prietenii şi fugi într-un suflet spre casă.
- Maria, vino la masă! Se auzi şi glasul bunicii Mariei. Şi micuţa o rupse la fugă
spre casă, vădit bucuroasă.
Matei rămase singur. Aştepta şi el chemarea bunicii. Să fi uitat de el? Nu se poate. Bunica nu uita niciodată să-l cheme la masă. Şi totuşi, minutele treceau unele după altele iar el nu auzi chemarea bunicii.
Afişând o figură serioasă, ba chiar indignată, se îndreptă spre casă. Deschise uşa bucătăriei şi uimit văzu că bunica tocmai terminase masa şi se pregătea să spele vasele. Un val de revoltă îi cuprinse sufletul.
- Bunico, de ce nu m-ai chemat la masă, de ce ai mâncat fără mine? Nu e corect. Şi
neputându-se să se abţină, izbucni într-un hohot de plâns.
Bunica, plină de înţelepciune, îl cuprinse cu amândouă braţele, îl strânse la piept şi îi spuse cu acelaşi glas blând ca de obicei:
- Vreau să-ţi spun o poveste adevărată.
Matei ştia că mai avea de învăţat ceva acum. Se aşeză comod în braţele bunicii şi
aştepta.
“Se zice că într-o mânăstire a venit din altă parte un călugăr tânăr, foarte evlavios, care dorea să-şi trăiască viaţa sa doar rugându-se, nefăcând nimic altceva. Doar era călugăr, nu? Şi i-a spus stareţului mânăstirii, adică conducătorului acelei mânăstiri că el doreşte să trăiască numai cu cuvântul lui Dumnezeu, adică să i se îngăduie liniştea cuvenită rugăciunii şi lecturii şi să nu i se ceară să facă şi altceva.
În mânăstiri este o regulă: oricine vine este primit şi tratat ca oaspete trei zile. După trei zile trebuie să ia parte la muncă împreună cu călugării din mânăstirea respectivă, care trăiesc după un obicei călugăresc vechi numit “Roagă-te şi munceşte”.
Stareţul l-a primit pe călugărul nostru, dar după trei zile călugărul s-a trezit cu bucătarul mânăstirii la uşa sa, spunându-i: “După tradiţia noastră, fii bun Cuvioşia ta, şi du-te la câmp cu fraţii şi cu călugării noştri. Acum ai împlinit trei zile de când ai venit la noi, aşa că dacă vrei să mai rămâi, asta-i rânduiala noastră din vechime”. Călugărul i-a spus cu blândeţe şi evlavie: “Părinte bucătar, am plecat din mănăstirea cealaltă pentru că eu vreau să trăiesc numai cu cuvântul lui Dumnezeu, cu rugăciune, cu lecturi sfinte şi acolo nu puteam. Nu mă tulburaţi. Părintele stareţ mi-a îngăduit să ţin regula mea”. Părintele bucătar se sfătuise înainte cu stareţul, aşa că, îngăduitor, n-a mai insistat: “Bine părinte, stai, citeşte şi roagă-te”.
A venit vremea mesei. S-au dus toţi călugării la masă, au mâncat, dar pe el l-au lăsat în chilie să citească şi să se roage. Aşa s-a petrecut şi la masa de seară şi a doua zi. El aştepta mereu să fie chemat la masă. A aşteptat el ce a aşteptat, până ce l-a răzbit foamea şi supărat s-a dus la stareţ, spunându-i: “- Părinte stareţ, mi se pare că Prea Cuvioşiile voastre mâncaţi de două ori pe zi”. –“Da, mâncăm”. –“Dar pe mine de ce nu mă cheamă nimeni la masă? Sunt flămând de două zile”. –“Eu i-am spus să nu te cheme. Nu mi-ai spus Prea Cuvioşia ta că eşti dintre aceia care trăiesc numai cu cuvântul lui Dumnezeu, numai cu rugăciunea? Eu am înţeles că nu eşti un păcătos ca şi noi care trebuie să şi muncim ca să mâncăm. Că noi avem nevoie şi de mâncare. Noi am fost la câmp, am muncit, după aceea ne-am dus la masă şi am mâncat din rodul muncii mâinilor noastre. Prea Cuvioşia ta dacă trăieşti numai cu cuvântul lui Dumnezeu, te-am lăsat să te hrăneşti cu el“. Şi-a cerut iertare tânărul monah şi din ziua aceea a mers la muncă cu ceilalţi călugări! Şi apoi şi la masă!”
Obrăjorii lui Matei şi-au schimbat instantaneu culoarea. Două pete mari şi roşii au apărut din senin pe pomeţi. Un val de ruşine îl învălui din toate părţile. Îi veniră în minte apoi cuvintele părintelui din predica de duminica trecută: “Cel ce nu munceşte nici să nu mănânce!”.
- Bunico, te pot ajuta cu ceva?
- Desigur, te rog să mă ajuţi să punem masa din nou.
Matei se învârtea voios prin bucătărie, încercând să fie de folos cu ce putea. Din când în când se auzea vocea lui îngânând: ”Dacă-i copil să tragă, dacă-i cal să cetească, dacă-i popă să se joace… Ba nu! Dacă-i copil să cetească, dacă-i cal să se joace…Uuf! Ce mai contează... Important e că şi eu trebuie să fac ceva de folos, nu-i aşa, bunico?
Pr. Iosif Ciolan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 8 - septembrie 2007

Niciun comentariu: