vineri, 15 iunie 2007

Singur într-o mare de oameni

Singurătatea: un mare flagel al secolului nostru. O boală trăită din plin de fiecare membru al societăţii actuale. Prezentă la tot pasul, trăită de mulţi, ignorată de mulţi, dar totuşi simţită de fiecare dintre noi.

Apel la mica publicitate împotriva singurătăţii
Într-o lume plină de agitaţie în care comunicarea prin intermediul mass-media a de-venit o obişnuinţă, comuniunea cu cei din jurul nostru s-a transformat într-o "rara avis", într-o pasăre rară. Citeam deunăzi într-o publicaţie londoneză, la rubrica anunţuri, cuvinte care m-au şocat şi m-au pus pe gânduri. Am mai auzit eu despre astfel de lucruri, dar până nu am văzut eu cu ochii mei nu am putut crede.
Erau acolo zeci de anunţuri care sunau cam aşa: "Persoană... doresc să vorbesc 5 minute pe zi cu cineva la telefon", sau "Singur, caut companie de dialog pentru a-mi împărtăşi gândurile şi pentru a fi ascultat" etc. E teribil. Într-un oraş cu o populaţie de peste 8 milioane de locuitori să se audă strigătul deznădăjduit "Sunt singur!".

Iadul este lipsa comunicării
Dar iată că, din păcate, acelaşi strigăt mut se aude din ce în ce mai mult şi în mijlocul societăţii noastre româneşti. Şi în special în mediul urban, dar nu numai. Trecem grăbiţi unul pe lângă celălalt pe stradă ca şi cum n-am băga de seamă că în jurul nostru sunt suflete la fel de bucuroase sau întristate ca şi noi. Suntem prea grăbiţi ca să mai realizăm că unul plânge sau râde. Că un copil are nevoie de atenţia mea, că un vârstnic îşi trage picioarele anevoie spre casă cu o plasă goală în mână şi cu privirea dusă şi deznădăjduită, că adolescentul de lângă mine a uitat codul bunelor maniere şi se comportă ca şi cum ar fi singur pe stradă, că cerşetorul din colţ e acolo nu pentru că îi place să fie ci pentru că noi, societatea, ne însingurăm unii pe alţii. Şi aceasta datorită faptului că ne pierdem adevărata dimensiune a fiinţei noastre. Uităm cel mai elementar lucru: că suntem persoane, iar persoana se caracterizează prin comuniune, prin legătura mea cu cel de lângă mine, cu cei din jurul meu. Fără să vrem noi ne însingurăm şi ne creăm acea stare de iad. Căci iadul nu înseamnă foc şi pucioasă ci lipsă de comuniune cu cel de lângă mine.
Când te simţi singur nu înseamnă că te-au părăsit cei din jurul tău, ci că tu ţi-ai pierdut caracterul comunicativ al fiinţei tale. Hristos ne spune în mod clar că nu putem fi în comuniune dacă nu suntem în El. De aceea ne îndeamnă să nu fim singuri, ci să ne adunăm unul sau doi în numele Lui pentru a fi şi El în mijlocul nostru. Să nu uităm că El a venit la noi tocmai pentru că eram singuri şi bolnavi, bolnavi de păcat. El a venit la noi, şi nu noi am mers la El. Şi acum ne cere fiecăruia dintre noi să ieşim, după exemplul Său, în întâmpinarea celui de lângă noi. Să-l facem să nu se mai simtă singur, să stăm de vorbă cu el, să-l îmbărbătezi şi mai ales să-l iubim aşa cum este el, cu păcatele, cu neputinţele, cu dezamăgirile lui. Şi atunci când ne vom lua inima în dinţi şi vom ridica privirea să-i căutăm pe cei din jurul nostru, când vom încerca să vedem în ochii lor nu pe un oarecare individ care trece nevăzut pe lângă mine, ci pe fratele meu în Hristos, sau chiar pe Hristos care se ascunde în el, când îi voi zâmbi şi-l voi saluta şi voi fi părtaş la bucuria şi necazul lui, atunci sigur singurătatea mea şi a lui se va împrăştia, iar bucuria comuniunii cu el şi implicit cu Dumnezeu ne va face mai fericiţi.

Puterea unui zâmbet
Şi încă ceva! Lui Dumnezeu nu-i plac oamenii posomorâţi. Şi cred că s-ar bucura mult să ne vadă zâmbind mai des. Şi nu uitaţi: când zâmbim noi zâmbeşte şi Dumnezeu, zâmbeşte şi cel de lângă noi; şi uite cum singurătatea începe să se destrame. Faceţi-L prieten în primul rând pe Dumnezeu şi o să vedeţi că veţi avea mai mulţi prieteni decât aţi visat vreodată. Adio singurătate, bine ai venit Doamne, bine aţi venit prieteni!
Pr. Iosif Ciolan
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 5 - iunie 2007

Niciun comentariu: