Noi, ca şi oameni moderni, am devenit atât de dependenţi de această lumină materială, încât nu concepem să trăim nici măcar o secundă în întuneric. Când negura nopţii ne acoperă sub mantia sa întunecată, instinctiv ne îndreptăm spre miraculosul întrerupător electric pentru a ne cufunda apoi într-o baie de lumină. Dacă în timpul alergării cotidiene sau al plimbării de seară suntem surprinşi de căderea întunericului, pe uliţele satelor sau pe bulevardele oraşelor, instinctiv aşteptăm apariţia unei miraculoasei lumini. Dacă întunericul stăruie în jurul nostru, deodată devenim neliniştiţi. Este firească această stare, această nelinişte în întuneric şi în acelaşi timp această foame a noastră de lumină?
Răspunsul este simplu. DA, e firesc să tânjim după lumină de vreme ce Dumnezeu ne-a creat pe noi ca să fim fii ai luminii. Ne-a făcut pe noi înşine lumină după chipul Său care este lumină („Eu sunt lumina lumii” spune Hristos). Iar dacă Dumnezeu este lumină şi noi avem în noi înşine această scânteie a luminii dumnezeieşti, care tinde neîncetat să se unească cu Lumina cea adevărată, Hristos.
Dar, din păcate, noi suntem cei care ne cufundăm zilnic în întuneric, deşi trăim într-un secol al luminii materiale. Suntem luminaţi 24 de ore din 24, fie de lumina naturală a astrelor cereşti, fie de lumina artificială creată de noi tocmai din dorinţa de a nu fi în întuneric. Şi, cu toate acestea, de multe ori avem impresia că întunericul ne învăluie chiar şi în miezul zilei. DE CE?
Pentru că nu avem neapărat nevoie de o lumină care să vină din exteriorul nostru, ci de una care să pornească din interiorul nostru, care să ne lumineze şi pe noi şi pe cei din jur. Iată ce ne spune Hristos: ”Ochiul tău este luminătorul trupului. Când ochiul tău este curat, şi trupul tău întreg e luminat; dar când ochiul tău este rău şi trupul tău este întunecat. Aşadar, ia seamă ca lumina din tine să nu fie întuneric. Prin urmare, dacă tot trupul tău este luminat, neavând nici o parte întunecată, luminat va fi în întregime ca atunci când te luminează făclia cu strălucirea ei” (Luca 11,34-36).
Cu alte cuvinte, foamea de lumină pe care o resimte societatea actuală trebuie hrănită nu cu acest surogat al luminii electrice, ci trebuie potenţată lumina care este în noi şi care este a lui Hristos. Dacă l-am păstra pe Hristos lângă noi în fiecare clipă a vieţii, am avea lumină chiar dacă în jur ar fi întuneric material. Mă uit mereu în jurul meu şi văd prea multe feţe întunecate. Întunecate pentru că le este foame, o acută foame de lumină. Suntem crispaţi pentru că nu găsim această hrană. De aceea uităm să zâmbim, de aceea trecem indiferenţi unul pe lângă altul, posomorâţi, căci soarele n-a răsărit şi în sufletul nostru, deşi el străluceşte sus pe cer. Poate că este timpul să lăsăm lumina să răzbată şi din noi. Care lumină? „Veniţi de luaţi lumină!“ auzim în noaptea Învierii. Săptămâna Luminată ne îndeamnă din nou să păstrăm această lumină. S-o păstrăm doar în această săptămână? Nu. Este un îndemn să fim luminaţi şi să luminăm întregul an.
Poate că e timpul să zâmbim mai mult celor din jur, să le dăm puţin din lumina ochiului nostru, şi atunci cu siguranţă că, luminând fiecare câte puţin, va fi mai multă lumină în jurul nostru. Dar fii atent că nu poţi să dai lumină dacă nu ai lumină! Iar lumina este Hristos. Primeşte-L pe Hristos în sufletul tău, pentru a-L putea dărui şi celuilalt, alinându-i astfel foamea de lumină.
Veniţi deci nu doar să luaţi lumină, ci şi să daţi lumină!
Pr. Iosif Ciolan
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 3 - martie-aprilie 2007
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu